Epilog. #titlufărămine.

Epilog. #titlufărămine. Declar deschis proiectul MindConfess. Vă invit în colțul meu de suflet. Aici s-au născut povești care m-au făcut să plâng, să râd și să îmi doresc să învăț din ce în ce mai mult despre mine și despre oameni. M-am apucat sa scriu de copil. Mă trimiteau profesoarele pe la concursuri de literatură și eseistică prin toată țara și într-un fel mă deranja să comentez obiectiv gândurile și trăirile autorilor care se nășteau dintr-o profunzime uneori excentrică.

 

Cine eram eu să le dezvălui sau măcar să le bănuiesc abisurile? Cu fiecare diplomă cu care ajungeam acasă, mă închideam în lumea mea care se numea pe atunci Titlu fără mine, blogul unei adolescente de prin anul 2006 care stătea în colțul cel mai întunecat pentru a nu fi văzută. De ce fără mine? Pentru că eu nu eram, eram scindată prin alții, prin problemele lor și dramele lor iar de mine adesea uitam. Adunam și scriam. Uneori citeam mult, pentru că în singurătatea mea căutam răspunsuri, căutam să înțeleg viața din alte unghiuri și totuși titlul acela era fără mine.

   În ziua în care am deschis ochii să mă conștientizez, am avut o revelație. Mă căutam și nu mă găseam, aveam momente egoiste de care mă simțeam profund vinovată, pentru că nu realizasem până atunci că defapt așa este corect, că fiecare om este indicat să se iubească pe sine, mai înainte de a oferi iubire celorlalți, că eram datoare să mă descopăr și să mă înțeleg pe mine pentru a putea înțelege. Eram obișnuită să ascult, insă oare auzeam?

Practicarea recunoștinței….nu e un secret dar este eliberator. Să te trezești dimineața este o binecuvântare, sănătatea este o binecuvântare, să vezi ochii celui pe care îl adori lîngă tine când răsare soarele este la fel. Învățăm noi oare să ne bucurăm de chestiile mărunte, orbiți de lucrurile materiale la care râvnim și pentru care ne-am rupe tendoanele în fiecare zi?

  Am plecat de multe ori după iluzii și am ajuns să imi doresc să învăț starea de bine. Concluzia este că lupta de zi cu zi a oamenilor nu sunt iluziile materiale, nu sunt diamantele , ci dorința de a fi iubiți și de a simți cu adevărat ce este fericirea. Pasiunea pentru psihologie și curiozitatea mi-au deschis ușa unei lumi noi, în care sau schimbat perspectivele și credințele limitative pas cu pas.

   Nu am fost o persoană cu fizic perfect, m-am luptat ani de zile cu greutatea în exces, dar am ajuns într-un final să mă accept, să schimb ceva la ceea ce nu-mi plăcea. Observ la femei tendința de a se urâți dorind să facă modificări care să le mulțumească, iar la bărbați la fel, acoperă cu orgoliu și lipsă de modestie, niște goluri interioare.

   Când vom înțelege că frumusețea e dincolo de centimetri, dincolo de ceea ce se vede prin poze, că este defapt o energie incredibilă cu care suntem înzestrați și pe care o putem extinde prin toate aspectele vieții, se vor produce schimbările. Secretul este acceptarea și NU lupta cum sunteți tentați să credeți. Luptele cu sinele sunt cele mai grele, pentru că tu cu tine vei trăi cam toată viața în timp ce oamenii și lucurile vor fi în continua schimbare. Ego-ul nostru este puternic, încăpățînat și antrenat să nu piardă niciodată, iar noi adesea îl vedem ca pe un dușman în loc să ni-l facem aliat. Nu am fost din păcate educați să ne apreciem, ci să ne criticăm, să ne autoînvinovățim de dragul imaginii și fix așa ne-am dezvoltat.

Ce am constatat ?  

 

În secoulul vitezei și a tehnologiei, trăim fără rugăciuni, respect și recunoștință. Oamenii vor să li se dea fără să ofere, ca apoi să se plictisească și să arunce totul la gunoi. Și totuși restul cui rămâne?

Îți scriu de bine și de frumos, o sa mai scriu și de urât căci până la urmă și asta este o artă, și ce-ar mai fi frumosul ăsta fără urât? Sunt omul cuvintelor des dar mă străduiesc să aliniez la ele și faptele. Unori fac mult mai mult decât spun, alteori spun multe și trag de mine. Nu mă consider exemplul suprem în ceva, am limitele mele și până la urmă limita e cerul, clar că nu am ajuns până acolo.

    Am primit șuturi în fund să mă dedic oamenilor și nevoilor lor de comunicare și am zis hai, până la urmă practic formele astea de terapie zilnic chiar inconștient. Consider că am multe de învățat, și pe voi și de la voi.

   Zbuciumul meu s-a dus când am aflat din ce în ce mai mult ce este credința. Credința în Univers, Divinitate, forța superioară a gândirii noastre. Dacă tu crezi că te vindeci cu pământ, este chiar posibil, dar despre asta discutăm pe parcurs.

   Drumul spre a deveni Consilier de Dezvoltare Personală și formator a venit după niște suferințe lungi doar de mine știute. În povestea mea, am fost demult o victimă, acum sunt o Eroină, o Alpha, pentru că am simțit durerea în formele ei umilitoare, dar mi-am făcut din ea coroană. E important să ai în jur persoane care să te ajute. Nu-ți duce luptele singur, pentru că uneori prăpastia e mai mare decât pare din marginile sale și nu te face martir. Orgoliile nu au loc în căderi, pentru ca doar o mână sau mai multe te pot trage în sus din nou, iar când cazi în genunchi, unori mai uită-te și la cer și amintește-ți că singurătatea și aia e din interior.   Nu doresc să mă centrez în povești nemuritoare, doresc să povestim împreună și să evoluăm. Sunt un om, ca și voi și este posibil  adesea să rezonați cu ceea  ce am de spus despre lume și nebuniile sale. Nu am nimic personal cu nimeni, iar constatările mele sunt luptele mele interioare cu care lucrez zi de zi.

Cred că …

   Perioadele fericite, sunt medicamentele care ne fac să trăim, pe lângă multe alte aspecte care ne completează căci atât de absurzi și goi suntem. Nu-i așa că noi ne construim de regulă prin creativitate? Câți dintre voi v-ați îngropat energia creatoare? Și tu, și tu….și eu adesea. Renunțasem și la scris pentru că nu găseam perfecțiune în cuvintele mele. Dar de ce am fi perfecți? Cui îi place perfecțiunea asta plată și deloc provocatoare?

   Nu învățăm deloc în zilele de astăzi de la natura. Ea cu formele sale, cu suișuri și coborâșuri ne încântă și nu vedem că defapt asta contemplăm. De câte ori ai fotografiat cu ochii minții un teren plat?

   Ne conturăm zi de zi, și ne accesorizăm astfel încât să ne vedem unii pe alții, pentru că altfel suntem invizibili. Sub ochelari de soare își ascund oamenii privirile ca să poată vedea pe alții, să scoată la înaintare ochiul critic și a-și așeza mai bine masca. Cred că noi așa am început, ca o siluetă superficială, plină de caracter ca un amalgam de trăsături care trebuiau ordonate frumos ca să rezulte ceva. Acum trebuie doar să ne descurcăm unii cu alții, căci asta presupune o artă aparte în care am realizat că este bine că fericirea să o ții doar pentru tine.

Poți să o exprimi frumos, să o pictezi, să o scrii,dar arta conviețuirii prin fericire atrage ură, invidie și dezastru.

   Poți să mături astea din urma ta?

…..descompusă sub razele lunii duc dorul unui val să mă ridice din scaun și să mă arunce sirenelor, căluţilor de mare și fructelor ce nu plutesc.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situații, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism.

Astăzi, știu că aceasta se numește … Amor propriu. Așa am învățat să TE iubesc .

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Epilog. #titlufărămine. Declar deschis proiectul MindConfess. Vă invit în colțul meu de suflet. Aici s-au născut povești care m-au făcut să plâng, să râd și să îmi doresc să învăț din ce în ce mai mult despre mine și despre oameni. M-am apucat sa scriu de copil. Mă trimiteau profesoarele pe la concursuri de literatură și eseistică prin toată țara și într-un fel mă deranja să comentez obiectiv gândurile și trăirile autorilor care se nășteau dintr-o profunzime uneori excentrică.

 

Cine eram eu să le dezvălui sau măcar să le bănuiesc abisurile? Cu fiecare diplomă cu care ajungeam acasă, mă închideam în lumea mea care se numea pe atunci Titlu fără mine, blogul unei adolescente de prin anul 2006 care stătea în colțul cel mai întunecat pentru a nu fi văzută. De ce fără mine? Pentru că eu nu eram, eram scindată prin alții, prin problemele lor și dramele lor iar de mine adesea uitam. Adunam și scriam. Uneori citeam mult, pentru că în singurătatea mea căutam răspunsuri, căutam să înțeleg viața din alte unghiuri și totuși titlul acela era fără mine.

   În ziua în care am deschis ochii să mă conștientizez, am avut o revelație. Mă căutam și nu mă găseam, aveam momente egoiste de care mă simțeam profund vinovată, pentru că nu realizasem până atunci că defapt așa este corect, că fiecare om este indicat să se iubească pe sine, mai înainte de a oferi iubire celorlalți, că eram datoare să mă descopăr și să mă înțeleg pe mine pentru a putea înțelege. Eram obișnuită să ascult, insă oare auzeam?

Practicarea recunoștinței….nu e un secret dar este eliberator. Să te trezești dimineața este o binecuvântare, sănătatea este o binecuvântare, să vezi ochii celui pe care îl adori lîngă tine când răsare soarele este la fel. Învățăm noi oare să ne bucurăm de chestiile mărunte, orbiți de lucrurile materiale la care râvnim și pentru care ne-am rupe tendoanele în fiecare zi?

  Am plecat de multe ori după iluzii și am ajuns să imi doresc să învăț starea de bine. Concluzia este că lupta de zi cu zi a oamenilor nu sunt iluziile materiale, nu sunt diamantele , ci dorința de a fi iubiți și de a simți cu adevărat ce este fericirea. Pasiunea pentru psihologie și curiozitatea mi-au deschis ușa unei lumi noi, în care sau schimbat perspectivele și credințele limitative pas cu pas.

   Nu am fost o persoană cu fizic perfect, m-am luptat ani de zile cu greutatea în exces, dar am ajuns într-un final să mă accept, să schimb ceva la ceea ce nu-mi plăcea. Observ la femei tendința de a se urâți dorind să facă modificări care să le mulțumească, iar la bărbați la fel, acoperă cu orgoliu și lipsă de modestie, niște goluri interioare.

   Când vom înțelege că frumusețea e dincolo de centimetri, dincolo de ceea ce se vede prin poze, că este defapt o energie incredibilă cu care suntem înzestrați și pe care o putem extinde prin toate aspectele vieții, se vor produce schimbările. Secretul este acceptarea și NU lupta cum sunteți tentați să credeți. Luptele cu sinele sunt cele mai grele, pentru că tu cu tine vei trăi cam toată viața în timp ce oamenii și lucurile vor fi în continua schimbare. Ego-ul nostru este puternic, încăpățînat și antrenat să nu piardă niciodată, iar noi adesea îl vedem ca pe un dușman în loc să ni-l facem aliat. Nu am fost din păcate educați să ne apreciem, ci să ne criticăm, să ne autoînvinovățim de dragul imaginii și fix așa ne-am dezvoltat.

Ce am constatat ?  

 

În secoulul vitezei și a tehnologiei, trăim fără rugăciuni, respect și recunoștință. Oamenii vor să li se dea fără să ofere, ca apoi să se plictisească și să arunce totul la gunoi. Și totuși restul cui rămâne?

Îți scriu de bine și de frumos, o sa mai scriu și de urât căci până la urmă și asta este o artă, și ce-ar mai fi frumosul ăsta fără urât? Sunt omul cuvintelor des dar mă străduiesc să aliniez la ele și faptele. Unori fac mult mai mult decât spun, alteori spun multe și trag de mine. Nu mă consider exemplul suprem în ceva, am limitele mele și până la urmă limita e cerul, clar că nu am ajuns până acolo.

    Am primit șuturi în fund să mă dedic oamenilor și nevoilor lor de comunicare și am zis hai, până la urmă practic formele astea de terapie zilnic chiar inconștient. Consider că am multe de învățat, și pe voi și de la voi.

   Zbuciumul meu s-a dus când am aflat din ce în ce mai mult ce este credința. Credința în Univers, Divinitate, forța superioară a gândirii noastre. Dacă tu crezi că te vindeci cu pământ, este chiar posibil, dar despre asta discutăm pe parcurs.

   Drumul spre a deveni Consilier de Dezvoltare Personală și formator a venit după niște suferințe lungi doar de mine știute. În povestea mea, am fost demult o victimă, acum sunt o Eroină, o Alpha, pentru că am simțit durerea în formele ei umilitoare, dar mi-am făcut din ea coroană. E important să ai în jur persoane care să te ajute. Nu-ți duce luptele singur, pentru că uneori prăpastia e mai mare decât pare din marginile sale și nu te face martir. Orgoliile nu au loc în căderi, pentru ca doar o mână sau mai multe te pot trage în sus din nou, iar când cazi în genunchi, unori mai uită-te și la cer și amintește-ți că singurătatea și aia e din interior.   Nu doresc să mă centrez în povești nemuritoare, doresc să povestim împreună și să evoluăm. Sunt un om, ca și voi și este posibil  adesea să rezonați cu ceea  ce am de spus despre lume și nebuniile sale. Nu am nimic personal cu nimeni, iar constatările mele sunt luptele mele interioare cu care lucrez zi de zi.

Cred că …

   Perioadele fericite, sunt medicamentele care ne fac să trăim, pe lângă multe alte aspecte care ne completează căci atât de absurzi și goi suntem. Nu-i așa că noi ne construim de regulă prin creativitate? Câți dintre voi v-ați îngropat energia creatoare? Și tu, și tu….și eu adesea. Renunțasem și la scris pentru că nu găseam perfecțiune în cuvintele mele. Dar de ce am fi perfecți? Cui îi place perfecțiunea asta plată și deloc provocatoare?

   Nu învățăm deloc în zilele de astăzi de la natura. Ea cu formele sale, cu suișuri și coborâșuri ne încântă și nu vedem că defapt asta contemplăm. De câte ori ai fotografiat cu ochii minții un teren plat?

   Ne conturăm zi de zi, și ne accesorizăm astfel încât să ne vedem unii pe alții, pentru că altfel suntem invizibili. Sub ochelari de soare își ascund oamenii privirile ca să poată vedea pe alții, să scoată la înaintare ochiul critic și a-și așeza mai bine masca. Cred că noi așa am început, ca o siluetă superficială, plină de caracter ca un amalgam de trăsături care trebuiau ordonate frumos ca să rezulte ceva. Acum trebuie doar să ne descurcăm unii cu alții, căci asta presupune o artă aparte în care am realizat că este bine că fericirea să o ții doar pentru tine.

Poți să o exprimi frumos, să o pictezi, să o scrii,dar arta conviețuirii prin fericire atrage ură, invidie și dezastru.

   Poți să mături astea din urma ta?

…..descompusă sub razele lunii duc dorul unui val să mă ridice din scaun și să mă arunce sirenelor, căluţilor de mare și fructelor ce nu plutesc.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situații, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism.

Astăzi, știu că aceasta se numește … Amor propriu. Așa am învățat să TE iubesc .